Zona de presiune scăzută

O zonă de presiune scăzută, denumită frecvent depresiune sau cicloneste o caracteristică fundamentală a circulației atmosferice care se distinge prin presiunea atmosferică mai scăzută în centrul său în comparație cu zonele înconjurătoare. Gândiți-vă la aceasta ca la o coborâre sau o depresiune în peisajul presiunii atmosferice. Această diferență de presiune declanșează un proces crucial care determină condițiile meteorologice: aerul curge în mod natural dinspre regiunile cu presiune mai ridicată către regiunile cu presiune mai scăzută, similar cu modul în care apa curge la vale.

Contrastul cu zonele cu presiune ridicată

Pentru a înțelege pe deplin natura unui sistem cu presiune scăzută, este benefic să îl comparăm cu o zona de înaltă presiune, cunoscută și sub numele de înaltă presiune sau anticiclon. Spre deosebire de depresiuni, zonele de înaltă presiune prezintă o presiune atmosferică mai mare în centrul lor decât în împrejurimi. Fluxul de aer într-un sistem de înaltă presiune este caracterizat prin:

• Aer care coboară: Aerul coboară spre suprafață.
• Fluxul spre exterior: Odată ajuns aproape de suprafață, aerul deviază sau curge spre exterior.
• Asocierea cu vremea frumoasă: Maximele sunt de obicei legate de condiții atmosferice stabile, cer senin și vânt slab.

Formarea și caracteristicile depresiunilor

Dezvoltarea unei zone de presiune scăzută este determinată în principal de ascensiunea aerului. Această mișcare ascendentă poate fi declanșată de mai mulți factori, inclusiv:

• Încălzirea suprafeței (depresiuni termice): Încălzirea intensă a suprafeței Pământului poate încălzi aerul de deasupra, făcându-l mai puțin dens și determinându-l să se ridice.
• Convergența la suprafață: Atunci când masele de aer se ciocnesc la suprafață, acestea sunt forțate să urce.
• Divergența în aer: Cel mai semnificativ pentru sistemele mai mari, împrăștierea sau divergența aerului în atmosfera superioară (adesea influențată de jet stream) elimină aer din coloana atmosferică, ducând la o scădere a presiunii la suprafață.
• Interacțiunea maselor de aer și a fronturilor: La granițele dintre masele de aer cu temperaturi și umidități diferite (fronturi), aerul cald se ridică adesea peste aerul mai rece, contribuind la apariția depresiunii.

Odată ce se stabilește un centru de presiune scăzută, forța gradientului de presiune obligă aerul să se deplaseze spre interior. Cu toate acestea, rotația Pământului introduce efectul Coriolis, care deviază acest flux spre interior. Direcția de deviere depinde de emisferă:

• Emisfera nordică: Aerul spiralează spre interior în sens invers acelor de ceasornic.
• Emisfera sudică: Aerul intră în spirală spre interior în sensul acelor de ceasornic.

Această mișcare caracteristică de spirală este ceea ce definește un ciclon. Pe măsură ce aerul converge către centrul depresiunii, acesta este forțat să urce. Acest aer ascendent este apoi supus:

• Expansiune și răcire: Pe măsură ce aerul se ridică în regiuni cu presiune mai scăzută, acesta se dilată și se răcește.
• Creștere umidității relative: Aerul de răcire se apropie de punctul său de saturație.
• Formarea norilor: Dacă este prezentă suficientă umiditate, răcirea determină condensarea vaporilor de apă, formând nori.
• Precipitații: Creșterea continuă și condensarea pot duce la diferite forme de precipitații, a căror intensitate este direct legată de puterea sistemului de joasă presiune.

În plus, sistemele de joasă presiune sunt frecvent asociate cu fronturi (calde, reci și ocluzive), care aduc modele meteorologice distincte pe măsură ce trec prin ele. Interacțiunea dintre centrul de joasă presiune și aceste fronturi dictează o mare parte din condițiile meteorologice din interiorul și din jurul sistemului. Sistemele de joasă presiune profunde și intense pot duce la evenimente meteorologice semnificative, inclusiv vânturi puternice, precipitații abundente și chiar furtuni severe.